Ça passe ou ça casse

Credeam că nu mai pot să cunosc alte şi noi experienţe în trafic. Aşa că am închiriat o maşină. Şosele sunt. Construite de o echipă de ingineri români, contractori. Serios, am schimbat cărţi de vizită în aeroport cu unul dintre ei ce m-a pus la curent. Este Laboratory specialist / Audit – adică inginer pentru calitatea asfaltului – măcar în Algeria dacă nu la noi şi vorbim de mii de kilometri, Algeria e a doua ţară din Africa. Aşadar, pe autostrăzile progresului, cum se circulă:

Les autoroutes du progres

Nu contează banda, sunt oameni care trec strada, drumurile sunt totuşi denivelate şi benzile se mai pierd una în alta, nu există semne de circulaţie prea multe decât în oraş, semafoarele sunt rare sau doar pâlpâie anemic iar când vine noaptea schumahării locali nu folosesc luminile (în afară să dea flash-uri, bineînţeles). Am auzit un zvon cum că îngrijoraţi de prezenţa a prea multe semafoare poliţaii s-au opus pentru că ar fi rămas fără job. Şi se pare că lobby-ul a funcţionat căci haosul e destul de palpabil în continuare. În schimb toată lumea poartă centura deoarece este verificată la baraje. Cum spuneam, e poliţie cam peste tot, şi jandarmi, şi nu le place să le faci poze altfel vă făceam cunoştinţă.

În spaţiul ăsta am făcut primul drum noaptea, la întoarcere de la birou, în noul meu Chevrolet Spark. Un rahat mic şi negru, fără bujii. Un fel de fratele mai mic şi handicapat al lui Volt. Un experiment de eprubetă eşuat. O minunăţie.

Odată pornit (ia cam zece minute) am ieşit din parcare şi a urmat un deal. Eram cu colegii tunisieni. A apărut imediat un CD cu Tunisiano şi aventura a început. După încă 10 minute am urcat dealul  şi am început driblingul.

În viaţa mea nu am luat curbele la o viteză mai mică. Toţi în jurul meu zburau, OZN-uri, flash-uri, culori, eu: aprinde-ţi băh luminile, hai, te rog, măcar poziţiile, s’il te plait! Eram în transă, delir, ăştia în maşină cântau. Cum prioritatea de dreapta se acordă pe principiul cine are maşina mai mare, eram cu piciorul în frână tot timpul. Motorul se îneca. Luam bumpere şi marcaje rutiere full speed, vorba vine, căci maşina e atât de uşoară şi roţile sunt atât de subţiri încât nu se prea simte. Zic eu :)

Tocmai când începuse să-mi placă: baraj. Lasă că la următorul nu mai opresc îmi zic. Ghicindu-mi gândul viclean poliţaiul face semn către mine ceva de genul: Tu! Şi atât. Am mers mai departe. Ajung şi parchez. Jap omu cu parcarea. Un vigilante zonal, obişnuitul zonei, mai dubios ca un suspect de la bodegă. Marcăm banu regulamentar.

Avantajul e însă că o poţi parca oriunde, oricât de aiurea şi strâmb şi tot nu se simte. Pot ocupa două locuri în parcare, nu se supără nimeni: maşina stă practic pe dungă.

Dar am schimbat maşina între timp. Tot un Spark, doar că ăsta porneşte din prima. N-are frâne însă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: